Demisia este definită ca fiind actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.

Demisia trebuie formulată în scris, această formă fiind o condiţie de validitate. În situaţia în care angajatorul refuză înregistrarea demisiei, salariatul are dreptul de a face dovada acesteia prin orice mijloc de probă.

Pot înceta prin demisie atât contractele încheiate pe perioadă nedeterminată cât şi cele pe determinată, precum şi contractele pe timp parţial, cele temporare sau contractele de muncă la domiciliu dar în baza principiilor generale.

Salariatul trebuie să înştiinţeze angajatorul despre intenţia sa anterior încetării efective a contractului, într-un termen convenit de părţi în contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil. Legea stabileşte doar un termen maxim al preavizului, 20 zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie şi 45 de zile lucrătoare pentru funcţiile de conducere.

Salariatul poate demisiona fără preaviz numai în situaţia în care angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă. Există şi posibilitatea ca angajatorul să renunţe la dreptul său, deci este posibilă şi demisia fără preaviz.

Scopul preavizului este acela de a asigura angajatorului posibilitatea de a lua măsurile necesare înlocuirii salariatului demisionar.

În situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, se suspendă corespunzător şi termenul de preaviz.

Pe durata preavizului, contractul individual de muncă continuă să îşi producă toate efectele.

Angajatorul este obligat să înregistreze demisia, nerespectarea acestei obligaţii constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei.